Am renegat prea mult limba română pe site-uri din străinătate, unde nici nu-mi spuneam mai mult de două cuvinte proprii și postam prea multe citate prin care îmi era mai ușor să continui să exist decât prin propria persoană. Am închis ultima dată fereastra de blogger, într-o încercare eșuată care a reajuns rapid în draft, acum un an și două luni când voiam să zic ceva, dar nu știam cum. (încă vreau și încă nu știu, dovadă că stau cu dexonline deschis, poate îmi arată vreun sinonim mai posh la ce aș putea exprima simplu) Ce nu știam atunci e că, uluitor și pentru mine, aveam să încerc să-mi găsesc o voce iar; poate sub alte deghizări, alte forme, dar o să încerc să exist.
Poate ați auzit de Sara. Dacă nu acum, acum câțiva ani sigur ați auzit de Sara și oaia ei fantastică. Întâmplarea face ca această Sara, acum fără oaia fantastică în linkurile ei, să-și ducă traiul în aceeași cameră de cămin în care mi-am aruncat și eu manualele într-o zi de octombrie, și să reînceapă să scrie. Cum obișnuiam să îmi regăsesc prea des numele în postările ei atunci, (deși sub alte chipuri - ozy, dubhe, helene- ) m-am decis că poate n-ar trebui să o privez de la posibilitatea de a repeta gestul, așa că m-am întors: cu puțin mai multe cărți citite, 10 albume de jazz din the golden era descărcate pe laptop, altă cameră, încă o limbă de învățat, mai multe opinii și puțin (accentuez cantitatea insuficientă aici) mai mult curaj.
(sperăm că va exista și continuare)
